Uncategorized

În oglindă

Mi-aş putea şterge ochii de praf ca pe două bibelouri. Toate acestea, oarecum bucăţi ciopîrţite, dacă mă gîndesc bine, mi-au trecut prin minte. Am ajuns acasă devreme, Angela nu sosise, ea totdeauna se mai plimbă cîteva minute prin parc.

Am coşmaruri în care sînt tîrît în dreptul oglinzii? Nu, nu e nici o problemă cu mine, chiar nici una. Şi de ce ar trebui să se întîmple ceva tocmai acum? Doar e miercuri, voi citi prin ziare şi se va face ora de masă, apoi vom vedea cele două seriale poliţiste, dintre care unul, ca întotdeauna, ni se va părea prost. Iar mîine vom mînca mai tîrziu, pentru că vom ieşi la plimbare.

Înroşesc cînd citesc o carte şi văd cîte lucruri li se întîmplă acolo personajelor. Mie nu mi se întîmplă nimic. Şi nu e ceva care “mi se întîmplă” de ieri sau de azi.

De dimineaţă, chiar la colţul străzii unde trebuie să fac stînga ca să ies spre parcare, este o librărie. Acolo am deprins obiceiul. Acum, mişcîndu-mă, un soi de legănare leneşă, îmi plimb capul acela de mort pe faţă. Explic. La înălţimea feţei mele este expusă o carte despre piraţi, o enciclopedie despre piraţi mai exact, format mai mare, cu copertă neagră şi un craniu alb pe ea. Prima oară, pînă să aducă această carte nu luam în considerare decît rar şi mai mult inconştient reflectarea feţei mele în geam. Şi, cumva, cu ruşine: eşti afară, eşti gol parcă, te vezi cum te văd şi ceilalţi, poate nu e bine să te amesteci în chestia asta…

oglinda

Cum spuneam, odată cu acest craniu am învăţat să mă prostesc, să trag mai mult cu coada ochiului la faţa mea reflectată, să-mi plimb, prin mişcări lente, ca într-un preludiu straniu, imaginea reflectată a feţei pe craniul de pe copertă.

Să stau în faţa ei ca un elev în faţa directorului. Cîteodată îmi vine să vorbesc, deşi nu ştiu ce aş spune dacă aş deschide gura.

Dar după cîteva săptămîni am început să scot unele sunete, am început să articulez cuvinte şi, într-un final, să vorbesc de-a binelea. Nu, nu cu voce tare, bineînţeles. În gură, în cap, în urechi, e ceva intern, o afacere personală.Vorbesc despre mine ca despre un altul, profitînd şi de imaginea din faţă, aşa-zis identică cu mine dintr-un punct de vedere. Doar că are acel craniu suprapus.

Azi de dimineaţă cartea a dispărut, iar dimineaţa de azi mai era şi ultima dimineaţă în care puteam să profit de acel craniu. Să fac legături? Să nu cred în coincidenţe? De ce?

Cred în coincidenţe, în suprapuneri accidentale, în imagini care se nasc doar pentru că priveşti exact din locul în care priveşti şi nu eşti cu un pas mai la stînga sau mai la dreapta.

Am ajuns în casă, mi-am scos pantofii fără să desfac şireturile – Angela urăşte asta – , mi-am aruncat hainele, am auzit şi o cusătură rupîndu-se cînd am zmucit de pe mine cămaşa, apoi pantalonii. Din fugă, pe hol, mi-am scos maieul, şosetele şi chiloţii – cum vezi prin filme că aleargă spre dormitor doi îndrăgostiţi rupînd hainele de pe ei în cea mai pasionantă noapte. Doar că eu eram singur şi alergam spre oglindă.

El, faţă în faţă cu oglinda! E înalt, uscat, cocoşat, cu părut foarte scurt, fără chelie, cu pielea feţei curată, fără pete cafenii, cu albastrul ochilor însă uşor şters. E foarte păros pe piept, o claie de păr creţ, la fel pe mîini şi pe picioare. Pe fiecare umăr, pe post de epoleţi, sînt două ghemotoace creţe, două tufişuri de păr alb, cenuşiu. Sexul îi atîrnă subţire, cu o venă groasă, foarte groasă, trecînd diagonal, cum poartă primarii cocarda tricoloră, iar glandul e mare şi dacă ar face cîţiva paşi, mi-ar părea, sînt convins de asta, ca bila acelor maşinării ruginite care demolează case în ruină. Genunchii sînt foarte osoşi, la fel gleznele. Articulaţiile degetelor mari sînt umflate, încît nu cred că ar putea să se încalţe în ceva. Se numesc monturi. Laba piciorului e imensă, plată, ca un peşte aruncat pe mal, mort, iar degetele sînt lungi cum unii nici la mînă nu au aşa ceva. Şi ele sînt foarte subţiri.

Acesta sînt eu acum.