Ma tot gandesc ca, peste o mie de ani, cand cineva va dori sa afle cum traiau oamenii in mileniul trei, care le erau credintele si moravurile, cum isi duceau viata de zi cu zi, ce ii framanta si ce ii implinea, nu va mai rasfoi cartile sau ziarele vremii, ci va frunzari imensa arhiva Facebook. Lasand deoparte zgomotul de fundal, citatele din Coelho, Osho, Tutea, Jung si Dan Puric, azvarlite cu ghiotura, felicitarile cu sclipici, trandafiri si cristale, actualizarile meteo (aflam de la Facebook de ploaia de afara, acolo scoatem nasul in lume, nu pe geam), inimioarele si statutusurile care ofteaza a lipsuri din toti rarunchii, pe Facebook sunt reprezentate toate conflictele care ne scurtcircuiteaza existentele.
Si insist pe ideea asta, caci nicaieri nu vezi mai bine autostrazile demarcatiei ca acolo. Atei si religiosi, homofobi si toleranti, monarhisti si republicani, pontisti si antipontisti, basisti si antibasisti, fiecare dintre tabere isi racneste una catre alta adevarurile si-si scuipa idiosincraziile.
Dar si autostrazile astea, oricat de largi, cu oricate benzi pe care circula cu viteze uimitoare vehiculele like-urilor si tirurile share-urilor sunt, cand le privesti de departe, tot nisip in vant. Si-n ochi.
Aici e paradoxul: cum ceva atat de futil, atat de lipsit de importanta a ajuns sa ne consume atatea resurse? Cum am ajuns sa ne inventam o nevoie?
Pe FB, in scurtele perioade in care folosesc reteaua asta (doua luni am fost activa, trei pauza, apoi am reluat, pana cand nu stiu), incerc sa stau departe de prietenii mei care se afla in tabere opuse mie. Prieteni din viata reala, aia din carne, oase si miros. Pentru ca ceea ce acceptam drept fireasca diferenta in viata reala in cea virtuala ne apare ca un hau imens. Suntem orbiti de prapastia cascata, vrajiti si inraiti de ea pana intr-acolo incat nu mai pastram limitele civilitudinii. Rostim cuvinte mari prea curand, prea repede. Asa ca e mai bine sa ne evitam. Mai sanatos pentru prietenia noastra.
Nu stiu ce se intampla acolo, dar discutiile escaladeaza extrem de repede. Aici e cel de-al doilea paradox: in epoca in care comunicarea are canale din ce in ce mai performante, calitatea ei este invers proportionala cu viteza si usurinta livrarii mesajului.
Pe de alta parte, vechiul dicton, cel cu vorbele care zboara in timp ce « scripta manent » pare sa se fi debarasat, in infatisarile actuale, de incarcatura de responsabilitate pe care o purta. Parca n-am mai fi deloc constienti de greutatea cuvantului scris. Prin abuzul de el, prin accesibilitatea lui, a devenit o moneda slaba, mai putin valoroasa decat insusi materialul din care este creata.
Citeste si: marirea organelor genitale cu exercitii
Oamenii se iubesc, se injura, se pupa, isi arunca inimi la picioare, se detesta, se respecta, se admira pe fast-fast-fast forward. Pe parcursul unei singure zile, pe parcursul unei « sesiuni » se consuma cateva casnicii si divorturi. Psihic si informational, nu metabolizam, nu digeram nimic, inghitim stari si informatii pe nemestecate, suntem intr-o faza de bulimie comunicationala. Si, ca orice bulimici, la ani lumina de forma ideala.